ziua 451, Cabo San Lucas - balenele și prietenii lor

Dacă ajungi vreodată în sudul-sudului Californiei Baja, poposește in Cabo San Lucas și caută balenele. Nu mă refer la cele cu două picioare care se zbat printre Harleys si hamburgeri pe coastă, pe alea le găsești cu sau fără voie. Mai sunt unele, adevărate, în larg. Și pe drum vei descoperi o plajă.

Îmi este greu să spun că este cea mai frumoasă plajă pe care am văzut-o, de frica subiectivismului, meteahnă veche. Dar intră lejer intr-un top 3, mkay? Și cu siguranță este cea mai spectaculoasă cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc.

Celebră pentru al său El Arco, plaja despre care îți povestesc nu este tehnic in San Lucas, pe continent. Dar dacă tocmești un barcagiu și suporți valurile un sfert de oră o poți afla, ascunsă bine între stânci. Și ce stânci...

Peisajul aproape selenar (cu excepția câtorva cactuși ambițioși și ai unor veri de-ai lor târîtori) nu-ți dă de bănuit că locul ar fi extrem de populat. Acordă-i însă puțintică răbdare și intri direct in National Geographic live.

Primii te înâmpină pelicanii și leii de mare. Și adevărul-adevărat este că, dacă ai baftă, te vor conduce personal până acolo. Este plaja lor de fapt. Dar o împart, neașteptat de bucuroși de oaspeți.

Pe toți ceilalți, alături de (looogic!) un apus superb am să te las să-i descoperi singur, așa cum am făcut și noi. Pe rând, pentru că nici aici nu se grăbește nimeni. În afară poate de pescărușii pe care i-am corupt cu Oreo. Știu. Dar nu ne-am putut abține.

ziua 445, cerul din La Paz

La Paz este capitala uneia dintre cele mai frumoase provincii ale Mexicului, Baja California Sur, fâșia de deșert ce continuă continentul adânc în ocean. E o zonă populată masiv de americanii care și-au dat seama că anii de pensie sunt mai ieftini aici decât in Florida și vizitată periodic de balene și uragane. Subiect la care vom reveni.

Acum, fiecare om are fixurile și plăcerile lui. Eu unul mă dau în vânt după apusuri. Iți deosebesc cu ochii închiși unul din Golful Thailandei de unul din Bali, pe cel din Bucium de cel din Bruxelles și sunt recunoscător karmei că am trăit atât de multe. M-au învățat mai tot ce știu cu adevărat.

Aveam însă să descopăr in La Paz ceva ce a depășit clar aria de expertiză. De asta nici nu am să-ți arăt nimic altceva de aici. Pentru că nu a mai contat.

NB: imaginile de mai jos nu s-au văzut cu Photoshop-ul, contrar uzanțelor. Am ales să le las așa cum m-au lăsat și ele pe mine. 

ziua 438, Ciudad de Mexico și strania lui artă

Frida Kahlo?
Nu.
Am căutat ceva mai puțin previzibil, turistic sau deja comercial. De asta am și plecat de acasă până la toată urma, nu?
Și am aflat, repede și bine. Invitația mută a cititorului în palmă zărit printre uși m-a chemat irevocabl înăuntru.

Leonora Carrington?
Da!
Faptul că am aflat-o împărțindu-și acoperișul cu expoziția colectivă contemporană Cancion de cuna para un nino muerto ( sau Cântec de leagăn pentru un copil mort, pentru cei asemeni mie) nu te poate face imun la alchimiile ei.

 Dimpotrivă, sentimentul straniu-frumos dintre copii și-a găsit suprarealistă completare într-unul frumos-straniu, între lucrările ei.

Dacă vrei să o afli, povestea ei, este despre curaj și viziune, Max Ernst și ospicii, romane, artă plastică, dragoste și Mexic, bineînțeles. Quite inspirational, merită să arunci un ochi. 

Leonora Carrington 1917 - 2011

P.S: Nu ar fi drept să plec fără să-ți arăt și minunatul rit de trecere dintre expoziții, semnat de 

Maribel Portela. Pe ea o găsești pe Facebook. Și merită un like.

ziua 437, Ciudad de Mexico nou

Dacă ar mai avea încă 1,8 milioane de locuitori, Mexico City ar egala România la capitolul demografic. Și asta presupunând că ne-am avea toți compatrioții în acasă. Îți închipui așadar că diversitatea este unul dintre primele gusturi pe care le simți într-un oraș care a crescut atât pe înălțime cât și pe lățime, cam cât vezi cu ochiul și nu poți prinde în obiectiv.

Diferența de fus orar ne-a sticat de tot obiceiurile gata ciudate de acasă dar ne-a dat la schimb zile și cu apus și cu răsarit, fenomen relativ rar alminteri în existența mea. Cea de-a doua zi în marele oraș a fost astfel, dar contrastele au ținut plictisul departe de tot.

Am avut parte de bucurii triste și de proteste vesele, de viitor construit acum 80 de ani și de trecut ce se clădește în timp ce-ți scriu, de bulevarde ce concurează Champs Elysees și suburbii pe care nu le pot înca compara cu ceva. Elegantă și necăjită, bogată și săracă, dezinvoltă și conservatoare, metropola te aruncă nemilos de la Art Nouveau la ghetouri și de la lustragii (incredibil de mulți) la Starbucks (mai frecvente decât sucursalele BRD in România).

Singurul numitor comun al unei zile petrecute in Ciudad de Mexico? O poftă nebună de viață. După cum urmează:

P.S: Toate ca toate, dar probabil că mișcarea dezinvoltă din mijlocul străzii ți-a ridicat și ție o sprâncenă. Sunt cei de la Movimiento de los 400 Pueblos, care au bunul obicei de a organiza proteste ce nu pot fi trecute cu vederea, din motive evidente. In cazul de față, împotriva lui Miguel Angel Yunes. 

Pentru sunet și atmosferă poți arunca un ochi mai jos. 

Enjoy! We did.