ziua 474, Riviera Maya dintotdeauna

Te bate Cine-trebuie dacă pui piciorul in Mexic și nu faci cunoștință cu trecutul glorios al acestui colț de lume. Zapotecii, mayașii, aztecii și o puzderie de alte neamuri sunt încă prezente în zonă, și la propriu dar și sub forma vestigiilor cruțate la 1500 de spanioli sau dezgropate la 1900 de arheologi. Le-am făcut câte o vizită (sau mai multe) fiecărui neam în parte, dar fii pe pace, nu am să te plictisesc cu toate. Despre șarpele pe care soarele îl desenează fix la echinox pe marea piramidă de la Chichen Itza (pe care americanii crescuți la Mac se mai ambiționează încă să o numeasca the chicken place) poți citi și singur aici.

Scăldată de Marea Caraibelor, Riviera Maya, centrul marii civilizații distruse in secolul XVI de către simpaticii conquistadores, păstrează încă multe dintre semnele gloriei demult apuse. Le vezi la tot pasul, de la felurile de mâncare la oamenii care arată și vorbesc ca in Apocalypto lui Mel Gibson, de la indicatoarele rutiere (pe care dacă le poți citi nu le vei putea pronunța) la vestigiile din Tulum, Uxmal sau Xel Ha. Le vei găsi mayașilor templele, piețele, casele și piramidele presărate printre plaje, parcuri de distracție și shopping centers, stațiuni invadate de noii cuceritori vorbitori de rusă sau ingles.

Dar cum am mai spus-o și am s-o mai fac, Mexicul rămâne un mare sandwich de timp și așa se face că vei vedea, concomitent, și acele aspecte care au fost acolo încă dinaintea mayașilor sau a civillizațiilor pre-columbiene. Și care, cu puțin noroc, ne vor supraviețui și nouă: jungla, cenotele (acele lacuri marine adăpostite în general în peșteri) și mai ales miile de iguane care le-au văzut și le știu pe toate și-și permit să stea nonșalante la plajă printre generațiile de turiști ce vin și pleacă. Nu sunt cameleoni iguanele mele, dar dacă nu se mișcă ai nevoie de ochi antrenat să le deosebești de mediul înconjurător. Ai șapte în postarea asta, baftă la căutat!

PS: Nu, el nu e iguană, e un perrito întreprinzăreț din sat care și-a deshis o afacere ce ar trebui să fie profitabilă. Momentan așteaptă clienți.

ziua 460, celălalt San José del Cabo

Nu știu la alții cum e, dar eu am un anumit tip de peisaj pe care il caut in fiecare țară pe care aleg să o văd. Un clișeu, un deja-vu, o anume vibrație pe care am reținut-o de când am simțit-o prima dată. În ceea ce privește Mexicul, m-a atras mereu filmul cu deșert și vulturi și cactuși și pietre și...mi s-a dat!

Poate că alții ajunși în San Jose căutau panorame spectaculoase cu ocean și palmieri, străduțe idilice cu buticuri corecte sau plaje infinite. Și le-au aflat, sunt sigur. Orășelul-port le are pe toate, la superlativ.

Eu aveam să mă bucur cu adevărat abia la câțiva kilometri in spatele zonei (un pic prea) civilizate, unde mă aștepta, cuminte și impresionant, filmul meu, în cel mai mic detaliu. 

Scorpioni nu am întâlnit, dar prezența lor era facultativă în scenariu, un coiot și-a făcut regulamentar apariția la apus dar nu a stat la pozat, liniștea a căzut cum trebuie.

Am adormit împăcat în seara aia.

ziua 457, Todos Santos, Welcome to the Hotel California

Nici Todos Santos nu este de pe planeta noastră.

Este un sat 100% mexican-idilic-medieval-colonial-boem-tropical-de pescari, ce numară cu greu 5000 de locuitori și nici nu-i trebuiesc mai mulți. Este perfect exact așa cum este.

Marea lor majoritate sunt vampiri oricum, pentru că în arșița zilei străduțele cu aer de colonial sunt pustii și nu se vor anima decât după apus (când locuitorii ies toți odată din biserică și se înfing in taqueria). Nu-i bai, primul e un aspect care nu face decât să-i sporească lui dramatismul și ție senzația de tropicală Moară a lui Călifar. Ba-i aici, ba nu-i de-aici.

Așezările mici au un dar al lor de a păstra foarte la-ndemână urmele tuturor epocilor prin care au trecut. Ca un fel de sandwich cu timp.

Poziționat taman pe Tropicul Cancerului și scăldat de apele Pacificului, Todos Santos este însă celebru pe întreaga coastă datorită chitaristului de la REM, Peter Buck care locuiește aici câteva luni pe an. Și organizează un festival foarte tare.

Al doilea motiv pentru care orășelul se poate mândri este Hotelul California, despre care se spune că a inspirat piesa celor de la Eagles. Nu sunt în măsură să confirm oficial povestea. Dar o fac versurile și amenajările. Eu am doar dovezi in regulă că este such a lovely place. Un hotel boutique autentic, care te asteaptă cu un restaurant spectaculos, un aer mistic și brațe larg deschise. Așa cum este adevăratul Mexic. Poftim.

Last thing I remember, I was

Running for the door

I had to find the passage back

To the place I was before

"Relax, " said the night man,

"We are programmed to receive.

You can check-out any time you like,

But you can never leave! "

True.

ziua 451, Cabo San Lucas - balenele și prietenii lor

Dacă ajungi vreodată în sudul-sudului Californiei Baja, poposește in Cabo San Lucas și caută balenele. Nu mă refer la cele cu două picioare care se zbat printre Harleys si hamburgeri pe coastă, pe alea le găsești cu sau fără voie. Mai sunt unele, adevărate, în larg. Și pe drum vei descoperi o plajă.

Îmi este greu să spun că este cea mai frumoasă plajă pe care am văzut-o, de frica subiectivismului, meteahnă veche. Dar intră lejer intr-un top 3, mkay? Și cu siguranță este cea mai spectaculoasă cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc.

Celebră pentru al său El Arco, plaja despre care îți povestesc nu este tehnic in San Lucas, pe continent. Dar dacă tocmești un barcagiu și suporți valurile un sfert de oră o poți afla, ascunsă bine între stânci. Și ce stânci...

Peisajul aproape selenar (cu excepția câtorva cactuși ambițioși și ai unor veri de-ai lor târîtori) nu-ți dă de bănuit că locul ar fi extrem de populat. Acordă-i însă puțintică răbdare și intri direct in National Geographic live.

Primii te înâmpină pelicanii și leii de mare. Și adevărul-adevărat este că, dacă ai baftă, te vor conduce personal până acolo. Este plaja lor de fapt. Dar o împart, neașteptat de bucuroși de oaspeți.

Pe toți ceilalți, alături de (looogic!) un apus superb am să te las să-i descoperi singur, așa cum am făcut și noi. Pe rând, pentru că nici aici nu se grăbește nimeni. În afară poate de pescărușii pe care i-am corupt cu Oreo. Știu. Dar nu ne-am putut abține.