Dacă tot venisem
pe urmele lui Braduț 10 000 de kilometri, ne-am hotărât să nu ne oprim la 10 de
pomul lăudat. În plus, cei 30 000 de cotropitori înarmați cu găletușă și
pretenții de 5 stele [ în ciuda bugetului de una] care sodomizează plajele din
Sud de Full Moon, erau tot atâtea motive în aceeași direcție : Nord. Și, logic,
pizza.
Ca tot omul neexperimentat, ne-am pornit la drum târziu și prost
echipați : un rucsac plin de haine și nici urmă de acte sau bani. Încă nu știam
pe vremea aia că viața în satele de pescari este dulce și ieftină pentru cei ce
le acordă timp. Așa se face că într-o
primă fază, Chaloklum era departe de ce ne închipuisem noi - cazarea scumpă și
opțiunile puține. Am luat prin urmare rucsacul în spate și plaja la picior în
căutarea unui loc pe măsura bugetului nostru. Două ore mai târziu, ne pierdusem
deja răbdarea, optimismul și…unul de altul. Soarele se dusese la culcare și noi
încă nu aveam unde. Rămăseseră două opțiuni : să încercăm și la singurul hotel
din sat [ deși știam din experiență că e
mai scump decât orice bungalow ] sau să mă așez în fund în mijlocul străzii și
să încep să strig “Braduuuț!!” și
respectiv “Romaniaaa!” până m-o lumina cineva. Sau soarele. Am încercat întâi
prima variantă și spre marea mea surpriză, camera se încadra în buget! La
același preț mi se oferise cu doar 30 de
minute înainte, un garaj cu un pat în mijloc. Am spus “da” mai repede ca niciodată
și-am scos iute portofelul, de frică să nu se răzgândească italianul prietenos,
care mi-a cerut doar pașaportul. Nu aveam. Sau permisul de conducere. Pass.
Buletinul? Nu ținem. Un card? Nu aveam nici măcar o carte de vizită la noi.
Omul a devenit mai puțin prietenos și ne-a rugat să nu ne supăram, dar nu ne
poate primi. Say what ?! Cu imaginea terifiantă a hoardelor de “party people”
care ne așteptau gâlgâind în sud, am început o milogeală mai tradițională decât
tochitura. Într-un final am fost totuși
primiți, cu condiția ca a două zi la ora 12 să eliberăm camera. Am respirat
ușurați, căutările noastre își atinseseră scopul.
Am urcat rucsacul în proaspăt
dobândita cameră și am fugit la Geni. Surpriză : crâșma era închisă în seara
respectivă. În loc de faimoasa pizza am găsit doar un anunț pe ușă : “Tonight
we party at Omega Bar, come join us! ” Care join, care party că noi eram
lihniți și cu picioarele rupte...
Ne-am înecat amarul într-un morman de creveți
în primul restaurant și ne-am târât învinși înapoi la Viva…măcar să dormim,
dacă mai mult nu se poate.
Intorși hotel și am început ca tot turistul să inspectez locuința provizorie și să
profit de toate opțiunile ei: aer
condiționat - €switch on, TV - switch
on, zăvor pe interiorul ușii - sweet, nu mai avusesem așa
ceva - switch on, apă caldă la duș - switch on. Cinci minute mai târziu eram
spălat, curat și fericit. Situația dădea semne să-și revină.
Camera era atât de curată și atât de cu de
toate, încât ne-a fost milă să fumăm în ea. În plus, recunosc, paranoia îmi
dicta să nu fac nimic ce ar putea face pe italian să strâmbe din nas a doua zi,
când mă așteptăm să se prezinte martial în ușă la 12.00. Așa că am ieșit pe
balcon după duș, să savurăm ultima țigară a zilei.
Cu un instinct
de supraviețuire - pe care am constatat că totuși îl am - i-am spus Roxanei “Nu o aprinde!” la numai o secundă după ce am
auzit un click în plus, pe lângă cel al brichetei. Secundă în care analizasem mai repede decât
Matrix însuși situația
- De ce nu?
- S-ar putea să
avem nevoie de ea mai tarziu! am răspuns sarcastic și am apucat de clanță.
Într-adevăr ne
încuiasem pe dinafară. In sus-numita
secundă analizasem deja situația : doi oameni, un sarong, un costum de
baie, două țigări, o brichetă și perspectiva unei nopți petrecute în balcon, în
momentul în care credeam că avusesem parte de toate ghinioanele de care era
capabil sătucul feeric descris de Brăduț. Nu știam încă dacă e de râs sau de
plâns situația noastră (la ora 11 în Chaloklum se cam dă stingerea...) dar am început să
analizăm lucrurile - eram încuiați pe dinafară în singura cameră ocupată din
tot hotelul.
Etajul 1 nu e foarte sus totuși.
Deși sunt departe de a fi un atlet, după ce am terminat de tras tâmp
de clanță m-am hotărât să sar pe
acoperișul casei vecine. Faptul că arata cam șubred nu m-a demoralizat prea
tare, observația Roxanei că am doar un sarong pe mine însă da. Adică e cumva să
intri prin acoperiș în casa omului, dar dacă mai ești și în fundul gol, asta e
altă mâncare de sepie. Alt scenariu de film cu Chuck Norris era coborârea pe
burlanul din PVC. M-am sprijinit de el
și l-am desprins dintr-o îmbinare. Rezultatul preconizat era să apar în casa vecinului, tot în fundul gol,
plus un metru de tub în mână. Mai bine decât cu mână goală, dar nu suficient.
Am aprins prima dintre cele două țigări și am acceptat îmbufnat, soluția
rușinoasă : să strigăm după ajutor. Sunt
un bărbat normal, așa că bineînțeles că nu opresc trecători să-i întreb pe unde
să o iau indiferent unde mă rătăcesc, în
Bangkok sau în Bacău. Darămite să strig după ajutor. Așa că am delegat-o scurt
pe Roxana. Slavă Domnului, camera noastră era pe colț și, deși toate balcoanele
dădeau în spatele hotelului, din al nostru te puteai iți într-o parte spre
ulița principală, pe care trecea, tot mai rar, câte un scuter. Am așteptat răbdători
să treacă primul prin zona pe care o vedeam, a strigat discret Roxana : “Hello!
Hello!” - omul nici nu a întors capul. “Striga și tu mai tare, omul are motorul
între picioare, nu te aude”. După încă 2-3 încercări ratate am hotărât să iau
atitudine și ne-am pus amândoi pe racnit la scuterele tot mai sporadice : “Hello! Hello!”. Și rezultatele nu s-au lăsat
așteptate. “Hello!” ni s-a răspuns cordial și din mers de pe următorul, înainte
de a se volatiliza în noapte, după celelalte€… De pe altul ni
s-a făcut chiar cu mâna, semn că trebuia schimbată abordarea. Așa că am dat-o
pe bune : “Heeelp!!!”. Am incercat chiar si thailandezul “Chooey Dooey!” ( nu
aveam cum să ne dăm seama ce naționalitate ascundeau căștile, noaptea și cei
100 de metri care ne despărțeau de potențialii salvatori). Desi tare greu iti
vine sa strigi asa ceva, mai ales in situatia data, si sa te astepti ca cineva sa te ia in serios.
Dar…miracolul s-a produs. Ne-au auzit și au
percutat doi trecători italieni. Au coborât de pe scuter și s-au apropiat de
noi. Le-am explicat oamenilor problema și i-am rugat să caute pe cineva de la
recepție care să ne ajute. S-au întors în 5 minute cu un thailandez de vreo 40
de ani, mic, negricios, cu ochii roșii și debusolarea întipărită pe față, în mod evident
proaspăt trezit din somn sau din alte stări de beatitudine. Bun așa. M-am
aplecat peste balcon și m-am străduit să-i explic cât de simplu și de bilingv
puteam:
-Listen, suntem
încuiați pe dinafară în balcon și pe dinăuntru în cameră. Ce trebuie tu să faci
e simplu : iei de jos cheia de la camera vecină, intri, ieși pe balcon și îmi
arunci cheia ușii de la balconul nostru. Ok, ka?
Privirea și
atitudinea neschimbată a interlocutorului meu, pe fața căruia nu se zbătuse
nici un mușchi, m-a determinat să-mi repet povestea de încă două ori. Când în
sfârșit am încheiat, am obținut un mult sperat “Yes!” sincer și simplu,
acompaniat de zâmbet. Am mulțumit și lui și salvatorilor de ocazie, respirând
ușurat, aprinzând cea de-a doua țigară și privindu-i cum dispar toți de unde
veniseră.
Douăzeci de minute de liniște absolută mai
târziu, a trebuit să-i dau dreptate Roxanei : “Da, cred că s-a culcat la loc.”
Game over. Try again. Înapoi la planul cu răcnete. Din păcate trecuse de 12
noaptea și, în afară de lună nu prea mai aveam la cine urla…
- mai imediat urmează -
