ziua 438, Ciudad de Mexico și strania lui artă

Frida Kahlo?
Nu.
Am căutat ceva mai puțin previzibil, turistic sau deja comercial. De asta am și plecat de acasă până la toată urma, nu?
Și am aflat, repede și bine. Invitația mută a cititorului în palmă zărit printre uși m-a chemat irevocabl înăuntru.

Leonora Carrington?
Da!
Faptul că am aflat-o împărțindu-și acoperișul cu expoziția colectivă contemporană Cancion de cuna para un nino muerto ( sau Cântec de leagăn pentru un copil mort, pentru cei asemeni mie) nu te poate face imun la alchimiile ei.

 Dimpotrivă, sentimentul straniu-frumos dintre copii și-a găsit suprarealistă completare într-unul frumos-straniu, între lucrările ei.

Dacă vrei să o afli, povestea ei, este despre curaj și viziune, Max Ernst și ospicii, romane, artă plastică, dragoste și Mexic, bineînțeles. Quite inspirational, merită să arunci un ochi. 

Leonora Carrington 1917 - 2011

P.S: Nu ar fi drept să plec fără să-ți arăt și minunatul rit de trecere dintre expoziții, semnat de 

Maribel Portela. Pe ea o găsești pe Facebook. Și merită un like.

ziua 437, Ciudad de Mexico nou

Dacă ar mai avea încă 1,8 milioane de locuitori, Mexico City ar egala România la capitolul demografic. Și asta presupunând că ne-am avea toți compatrioții în acasă. Îți închipui așadar că diversitatea este unul dintre primele gusturi pe care le simți într-un oraș care a crescut atât pe înălțime cât și pe lățime, cam cât vezi cu ochiul și nu poți prinde în obiectiv.

Diferența de fus orar ne-a sticat de tot obiceiurile gata ciudate de acasă dar ne-a dat la schimb zile și cu apus și cu răsarit, fenomen relativ rar alminteri în existența mea. Cea de-a doua zi în marele oraș a fost astfel, dar contrastele au ținut plictisul departe de tot.

Am avut parte de bucurii triste și de proteste vesele, de viitor construit acum 80 de ani și de trecut ce se clădește în timp ce-ți scriu, de bulevarde ce concurează Champs Elysees și suburbii pe care nu le pot înca compara cu ceva. Elegantă și necăjită, bogată și săracă, dezinvoltă și conservatoare, metropola te aruncă nemilos de la Art Nouveau la ghetouri și de la lustragii (incredibil de mulți) la Starbucks (mai frecvente decât sucursalele BRD in România).

Singurul numitor comun al unei zile petrecute in Ciudad de Mexico? O poftă nebună de viață. După cum urmează:

P.S: Toate ca toate, dar probabil că mișcarea dezinvoltă din mijlocul străzii ți-a ridicat și ție o sprâncenă. Sunt cei de la Movimiento de los 400 Pueblos, care au bunul obicei de a organiza proteste ce nu pot fi trecute cu vederea, din motive evidente. In cazul de față, împotriva lui Miguel Angel Yunes. 

Pentru sunet și atmosferă poți arunca un ochi mai jos. 

Enjoy! We did.

ziua 436, Ciudad de Mexico vechi

Orașul istoric chiar e bătrân, cu o poveste amestecată de azteci cu sânge și miere în ritualuri sacre încă de la 1325. Două sute de ani mai târziu, spaniolii înlocuiau mierea cu foc și începeau să ridice orașul vechi, așa cum este el azi. Dar au adus cu ei și arhitectura care te zăpăcește, aruncându-te intr-o ciudată și atemporală Europă. 

Să nu mă întrebi de ce l-am simțit atât de al meu. Dar așa a fost. 

Poate din cauza vremii blânde care mi-a amintit că nu am mai trăit un aprilie românesc, cu adiere de va fi bine, de patru ani.
Poate din cauza mirosului subtil al străzilor, nou și totuși știut.
Poate din pricina cultului morților, omniprezentă amintire că nu trăiești de două ori.
Sau poate au fost doar culorile.

Știu, ai să-mi spui că sunt dramatic. Dar așa e și orașul bătrân.
Doors I did not open, doors I did not close